O dimineaţă cu Gaspar Gyorgy

După ce s-a încheiat conferința organizată de Asociaţia Mindsight România din luna aprilie a acestui an, care a avut-o ca protagonistă pe Tina Payne Bryson, mi-am canalizat atenţia asupra evenimentului care avea să schimbe tot cursul restului vieţii mele, şi anume sosirea celui de al patrulea membru al familiei. Mi-am dat voie să fiu pentru o perioadă doar eu cu sarcina mea şi mai apoi doar eu cu bebe şi cu familia. Cu toate că aveam idei, subiecte despre care îmi doream să scriu și să împărtășesc cu alții experiențele prin care treceam, îmi venea greu să mă aşez în faţa ecranului şi să aştern cele câteva gânduri. Ocaziile din aceste luni nu au lipsit, însă nevoia de intimitate a fost pentru mine mult mai mare și am avut nevoie de ceva deosebit care să mă facă sa ies din zona de confort și să îmi rup câteva ore. Acest lucru s-a întâmplat sâmbătă dimineață, când am asistat la conferința  Ce spun eu și ce auzi tu?, un eveniment construit în jurul noilor teorii din știința relațiilor de iubire, susținut de Gaspar Gyorgy, psihoterapeut şi autor al cărţii Copilul Invizibil.

1200x662Îmi place să merg la conferințe pe teme din domeniul dezvoltării personale, sănătății mentale sau ”inteligenței relaționale” (așa cum o numește Gaspar), iar invitația primită din partea organizatorului Pagina de Psihologie a venit într-un moment cum nu se poate mai potrivit, după o perioadă în care, pe de-o parte fiecare din noi, atât eu cât și soțul meu, am avut situații dificile de gestionat, și pe de altă parte, relația de cuplu a fost pusă la încercare datorită noii reconfigurări.

Îmi era dor să îl ascult pe Gaspar cu discursul lui așezat și presărat cu informații din cele mai recente studii clinice, ale cărui fan este.  Dar ceea ce mă făcea să îmi doresc să particip la acest eveniment era promisiunea de a dobândi noi instrumente de comunicare eficientă în cuplu, care să îmi permită să construiesc în continuare zi de zi relația în care sunt de 8 ani. Această căutare vine la mine pe un fond de teamă: teama de a reproduce povestea părinților noștri, amândoi provenind din familii destrămate și cu relații disfuncționale; teama de a mă trezi într-o bună zi singură; teama de a pierde siguranța dobândită.

De asemenea, soțul meu, care nu este mare consumator de astfel de conferințe și pe care de obicei este nevoie să îl ”târăsc”, a acceptat de această dată să mă însoțească fără prea mari opoziții. Astfel, mă temeam ca insistenţele mele  să nu îl pună în defensivă, și îmi doream să fie și pentru el o experiență de creștere.

Cam acestea erau așteptările cu care am ajuns sâmbătă dimineața la locația conferinței. Și chiar dacă nu erau puţine şi nici din cele mai uşor de îndeplinit, au fost cu mult depăşite de ceea ce s-a întâmplat.

Gaspar a avut ca de obicei un discurs impecabil, acea combinaţie ideală între emoţie, informaţii bine dozate, umor, autenticitate şi empatie.

Mi-a plăcut că Gaspar a insistat asupra ideii că toţi, femei şi bărbaţi, suntem locuitorii aceleiaşi planete, contrar ideii populare cum că noi femeile am proveni de pe Venus, iar bărbaţii de pe Marte, și că toți avem aceleași nevoi de a fi văzuți, auziți, simțiți, altfel  spus nevoia de conectare care ne dă siguranță.

Cum combaţi călăreţii

Pornind astfel de la nevoia de bază de conectare au fost prezentați cei 4 călăreți ai apocalipsei (cf. John Gottman) care conduc la o breșă a relației: critica, defensiva, dispretul și blocajele de comunicare şi soluţii de combatere. O mare atenție a fost acordată criticilor, având în vedere că trăim într-o societate în care se pune mare preț pe acestea, ceea ce la nivel personal s-a soldat cu scuze din partea soțului pentru momentele în care m-a criticat și nu a realizat că de fapt erau critici deghizate în glumițe. Deci o mare bilă albă pentru Gaspar care a reușit în 5 minute ce n-am fost eu capabilă să-l fac să înțeleagă în 5 ani de zile…

Etapele vindecăriiAm recapitulat cu plăcere informațiile primite în cadrul conferințelor din anii trecuți, cu etapele relației așa cum au fost identificate în teoria Imago de către Dr. Harville Hendrix – iubirea romantică, lupta de putere și iubirea reală sau adevărată, precum și stilurile de atașament.

Mi-a făcut plăcere să revăd exemplificarea Dialogului Imago de către Dr. Harville Hendrix și Dr. Helen LaKelly Hunt. Sper că, în pofida aspectului său artificial, din ce în ce mai multe cupluri să înceapă să-l practice ca un ritual de igienă relațională. Poate nu ar fi o ideea rea ca primii terapeuți Imago care au început formarea în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie să facă filmulețe în limba română cu instrumentele Imago atât de valoroase.

Ca şi Gaspar, sunt mare fan al aplicaţiilor practice dezvoltate de autorii teoriei Imago, inclusiv al ritualului aprecierii despre care am mai scris, pe care îl aplic şi îl recomand tuturor persoanelor cu care discut posibilităţi de ameliorare a relaţiei. Sâmbătă am avut  insă parte de ritualul aprecierii with a twist, căci Gaspar a recomandat identificarea a trei aprecieri, din care doar pe una o împărtăşeşti partenerului. Mi s-a părut o abordare super jucăuşă!

De asemenea, latura mea ”thinker” a fost satisfacută de cifrele statistice presărate de-a lungul conferinței, dintre care voi aminti aici doar cele privind gândurile negative. Voi știați că, din cele peste 60.000 de gânduri pe care o persoană le are în decursul unei zile, 95% sunt gânduri care se repetă, iar 80% sunt gânduri negative, dintre care cele mai multe sunt temeri care nu se vor concretiza niciodată?

Cireașa de pe tort a fost ca în urma conferinței soțul meu a realizat care este patternul lui relațional, și foarte probabil (sper din tot sufletul :-)) a reținut și care au fost recomandările de acțiune în contextul unui conflict. Și ca să mă asigur, le voi relua aici, astfel încât să folosească și altora. Persoanele cu un atașament anxios au nevoie de reasigurare și de atingeri fizice, care să-i reconforteze și să le reconfirme că sunt în siguranță. Persoanele cu atașament evitant au nevoie de afectiune, însă nu trebuie ”sufocați”, ci au nevoie de ”me time”, trebuie să li se acorde spațiu, libertate.  Importanța identificării patternului relațional provine din faptul că acesta este primul pas spre vindecare.

Reuşita evenimentului se datorează în mare parte și echipei de care Gaspar s-a înconjurat, dintre care voi menţiona doar pe Paul Parauan, care a avut o contributie semnificativă, nu numai la organizarea evenimentului în cele mai bune condiţii tehnice, dar care a facut posibilă şi publicarea volumului Împreună la bine şi la greu (lansat tot sâmbătă), şi pe Petruţa Tașcă, graţie căreia am plecat acasă cu tot felul de goodies:  creme, vitamine şi suplimente alimentare de la sponsorii evenimentului  Urgo, Vavian si Bioderma.

În concluzie, sper ca acest eveniment să fie reluat în București și în alte orașe din România, și vă încurajez să vă faceți acest dar pentru bunăstarea voastră personală, indiferent de statutul ”marital” pe care îl aveți. În ceea ce mă privește nu este o conferință doar pentru cupluri, ci este o conferință în care în primul rînd te cunoști mai bine, comunici mai bine cu ceilalți și îți asumi responsabilitatea propriei fericiri.

Somnul copilului și disciplinarea pozitivă – Guest Post

Sweet-child-sleeping

Cauzele trezirilor nocturne pot fi multiple la copii, însă dacă ar fi să mă refer aici doar la copiii peste vârsta de 1 an, aș spune că ne confruntăm cu urmatoarele cauze:

1. Oboseala. Aceasta se întâlnește frecvent la copiii activi, curioși, sensibili, care nu își ascultă nevoile, controlul lor fiind mai mult exterior decât interior. Acești copii nu au un program care să îi avantajeze și atunci ajung ușor în starea de oboseală, iar oboseala de peste zi va influența apoi negativ perioada de noapte, iar asta mai ales în cazul acelor copii cu asocieri de somn asupra cărora nu au control.

2. Starea mamei. Copiii sunt conectați emoțional cu îngrijitorii lor și simt ceea ce au în interior, nu ceea ce vor adulții să le transmită. Putem chiar spune că micuții sunt ca niște oglinzi ale noastre. Așa încât, atunci când copilul devine agitat la somn, și nu numai, dă-te un pas înapoi și întreabă-te dacă nu cumva el exprimă ceea ce nu vrei tu să exprimi.

3. Conectarea cu părintele în timpul zilei. Dacă ziua ne certăm și pedepsim copilul, nu petrecem timp de calitate cu el, nu îi arătăm că îl înțelegem, că suntem alături de el no matter what, atunci el va avea nevoie de reasigurări mai frecvente din partea noastră și atunci se poate trezi mai des să se asigure că noi suntem acolo, că este iubit și că este în siguranță.

4. Frustrările adunate de peste zi. Dacă noi avem moduri de invalidare emoțională în raport cu emoțiile copilului, dacă îi oprim în a arăta ceea ce simt, copiii pot ajunge să fie foarte încărcați emoționali noaptea. În plus, după vârsta de 2 ani și jumătate, pe fond de oboseala pot apărea și terorile nocturne și cosmarurile.

5. Fricile. După vârsta de 2 ani și jumătate, când se dezvoltă imaginația, pot apărea trezirile cauzate de vise urâte, influențate în bună măsură de ceea ce văd  sau citesc copiii în timpul zilei și îi sperie. Acestea pot ajunge în somn, sub forma unor diverse scenarii, iar asociate cu întunericul să le creeze în cele din urmă și frica de întuneric.

Una din cărțile mele preferate este Creierul Copilului Tău, unde autorii Dr. Tina Payne Bryson și Dr. Daniel Siegel evidențiază cele mai noi descoperiri ale neuroștiinței, subliniind că este necesar să înțelegem cum funcționează creierul copilului nostru pentru a ne asigura că răspundem cel mai bine nevoilor lui. Cartea este una foarte practică, prezentând exemple clare pentru părinți, explicănd în amănunt nevoile copilului și oferind moduri concrete de a proceda în anumite contexte.

Și ca să fac totul mai pe înțeles, vă voi destăinui una dintre metodele pe care eu o folosesc deopotrivă cu clienții și cu copii mei atunci când aceștia visează urât.

S-a întâmplat ca după ce a văzut într-un film o scenă care l-a speriat, băiatul meu să aibă un coșmar. La nivel teoretic știam ce trebuie să fac, că este nevoie să mă duc, să-l ascult, să-i validez emoțiile, să îl încurajez că poate, să nu îi mențin frica și să îi dau resurse să o înfrunte, însă teoria și practica nu sunt același lucru. Așa se face că, dupa 1 oră de exerciții de relaxare în care l-am încurajat să se gândească la altceva, mi-am dat seama că și eu fugeam, de fapt, de visul lui și am decis să schimb strategia. I-am spus fiului meu de 7 ani că are multiple alternative la frică: să fugă (încercasem asta în ultima oră, însă fără succes), să „înghețe” (încercase și asta, dar nu a putut adormi) sau să lupte, să învingă frica. Iar o modalitate de a învinge frica este de a o reprezenta într-un mod haios, să-i pui monstrului din vis bandaje și mustăți ori orice altceva care reușește să alunge teama. În fond, ca și creator al visului, tu ai puterea asupra lui. După 1 ora și jumătate de la trezire, fiul meu și-a luat inima în dinți și a adormit singur și încrezător în forțele lui. Dimineața s-a trezit bine dispus și mândru de ceea ce realizase. Am mulțumit în gând lui Daniel Siegel și Tinei pentru resursele oferite în cartea lor.

Din când în când o mai răsfoiesc chiar împreună cu copilul meu pentru a-i explica ce se întâmplă atunci când este nervos și nu se controlează. Voi reveni cu un nou articol despre cum putem folosi informațiile oferite de Tina în cartea “No drama discipline” și de ce mi se pare util să merg la conferința ei.


Acest articol este scris de Mona Ciurezu, Consultant în somnul copilului  de la www.bebedoarme.ro. Mona este și Educator certificat în „Parenting pozitiv” fără pedepse și fără recompense al Programului „Positive Discipline” și îi ajută pe părinți și copiii lor să doarmă mai bine, indiferent de tipul de parenting pe care l-au ales.

Când „Disciplina fără dramă” întâlneşte „Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi” (Partea II)

În continuarea articolului publicat săptămâna trecută vă prezentăm partea a II-a a interviului luat de Dr. Laura Markham Tinei Payne Bryson cu privire la cum putem aplica startegiile din cartea „Disciplină fără Dramă” relaţiilor dintre fraţi.


Dr. Laura: Exact! Mulţi părinţi nu realizează acest lucru. Ei cred că atunci când disciplinează, îi învaţă pe copii comportamente adecvate, iar dacă mijloacele pe care le folosesc pentru a disciplina includ acele metode foarte răspândite – cum ar fi timeout-ul sau consecinţele (pedepse) – părinţii nu realizează că efectele se vor răsfrânge asupra relaţiei dintre fraţi.

Ceea ce spui de fapt este că suntem un exemplu/un model de urmat pentru copiii noştri în ceea ce priveşte rezolvarea de probleme. Corect?

Tina Bryson: Absolut. Un aspect ar fi că partea aceea a relaţiei când fraţii se poartă bine unul cu altul şi se înţeleg bine este rezultatul dezvoltării/evoluţiei în plină desfăşurare.  Am făcut tot posibilul pentru a oferi băiatului meu cel mare, care tocmai a împlinit 15 ani, instrumente care să-i clădească abilităţile, de când era mic. Însă erau conflicte între el şi cei doi fraţi mult mai multe decât în oricare altă combinaţie.

Chiar dacă am aplicat acelaşi tip de principii pentru a clădi aceste abilităţi de a nu stârni furtună între fraţi şi toate cele, ce s-a întâmplat până la urmă a fost că abilităţile lui s-au dezvoltat, au evoluat odată cu vârsta. În cursul ultimului an, relaţia dintre el şi fraţii lui s-a transformat într-un mod miraculos, iar ceea ce s-a întâmplat de fapt este parte din dezvoltarea sa, parte din creştere.

Cealaltă aspect al disciplinei este doar despre formarea de abilităţi. Când folosim momentele de disciplină ca oportunităţi de învăţare, ceea ce şi sunt de fapt, atunci formăm aceste abilităţi, iar copiii noştri le manifestă în relaţia cu fraţii.

Relaţia dintre fraţi este atât de interesantă, părinţii vin şi îmi spun, “Copii mei sunt atât de răi unul cu altul, însă nu-şi tratează în acelaşi fel prietenii. Ştiu să se poarte frumos. Doar că nu o fac între ei.” Ceea ce le spun este “La fel ca şi în cazul în care profesorii copiilor voştri v-ar spune că sunt atât de adorabili şi minunaţi şi cu toate acestea vouă va spun lucruri care pe profesorii lor i-ar lasă probabil cu gura căscată. Este pentru că ei stiu că nu pot pierde dragostea voastră şi că acolo este iubire necondiţionată.

Ceea ce se întâmplă cu fraţii este că dacă şi-ar trata prietenii la fel cum îşi tratează câteodată fraţii, nu ar mai avea prieteni. Este acelaşi tip de ataşament sigur, ştiind că vor fi fraţi indiferent de ce se întâmplă, iar asta le permite să exploreze şi să experimenteze cum îi impacteaza comportamentul lor şi reactivitatea lor pe ceilalţi şi cum pot să repare toate acestea.

Dacă folosim oportunităţile de disciplinare de-a lungul copilăriei copiilor noştri, ceea ce facem este să creăm conexiuni în creierul lor  despre cum aceste experienţe repetate duc la rezolvarea de probleme, aşa cum ai spus şi tu, pentru a se împăca, pentru a se auto-regla.

Stim din neuroştiinţe că experientele repetate de a fi alinați şi a se simţi în siguranţă, pe care le primesc copiii, le permite să aibă un creier care prezintă mai multe conexiuni pentru auto-reglare. Aceste abilităţi, capacitatea de a se calma şi de a se auto-disciplina se pot construi, prin impunerea de limite cu empatie. Ştiu că ai scris o grămadă despre a pune limite cu empatie, şi sunt întrutotul în asentimentul tău în această privinţă.

Dacă folosim empatia în timp ce impunem limite în modul nostru de a disciplina, atunci asta vor face şi copiii noştri în modul lor de relaţionare, inclusiv cu fraţii lor. Vor fi capabili să-şi pledeze cauza şi să vorbească despre ce le place şi ce nu le place şi să fixeze propriile limite ale relaţiei, însă toate acestea cu multă empatie şi respect pentru celălalt. Însă asta ia timp. Trebuie să fim foarte, foarte răbdători ca părinţi.

Dr. Laura: Da. Poate fi dificil, mai ales că în timp ce treci prin această perioadă îţi pui întrebarea “De ce nu o fac deja? Cât o să mai dureze? Oare vor ajunge să se înţeleagă vreodată?” Bineînţeles că într-un final o fac.

Ceea ce povestesti despre fiul tău este minunat şi nu e vorba doar de evoluţie; ci şi despre faptul că îşi doreşte să fie acolo. Dacă ai fi petrecut 15 ani disciplinându-l într-un mod care să îi crească resentimentele faţă de fraţii săi, făcându-l să simtă că le ţii partea, dezvoltarea lui nu ar fi avut roade acum. Ar fi fost şi mai furios pe ei, fiindcă la 15 ani începi să îţi cauţi răspunsurile în exteriorul căminului familial, dacă nu le-ai găsit pe cele pe care ţi le doreşti acasă, astfel încât unii copii încetează să mai caute răspunsurile în propriul cămin. Însă tu ai petrecut 15 ani făcându-l să se simtă în siguranţă şi calm şi văzut şi valoros şi de asemenea ajutându-l să deprindă aceste abilităţi, astfel încât îşi doreşte să rămână conectat cu tine şi cu fraţii săi datorită modului în care ai făcut-o, corect?

Tina Bryson:  Aşa este. Şi eu cred de asemenea că vor avea conflicte. Ca părinte ştiu că au fost perioade în viată băieţilor mei când conflictele dintre ei erau partea cea mai neplăcută a parentajului. Şi eu m-am gândit uneori  “Oare se va ameliora vreodată situaţia?” – exact aşa cum spui tu. Dar ne întoarcem la acea idee de neuroplasticitate. Întotdeauna mi-am dorit să antrenez copiii pentru a putea răspunde părinţilor atunci când noi ca părinţi spunem lucruri ridicole, precum “Opreşte-te odată din plânsul ăla”, ca şi cum ei ar putea să spună “Ok, nu m-am gândit la asta, cred că mă voi opri din plâns chiar acum”, ca şi cum ar exista un buton pe care să-l apese şi să se oprească.

Însă mai spunem şi lucruri cum ar fi: “De câte ori trebuie să-ţi repet?” ceea ce mă face să vreau să învăţ un copil de 6 ani să răspundă, “Păi, conform neuroplasticităţii, se pare că va trebui să-mi spui de aproximativ 17.000 de ori”. Am inventat acest număr, însă chiar este nevoie de experienţe repetate.

Una din experienţele repetate pe care mi-am dorit să o aibe băieţii mei – fiindcă ştim că vor exista şi conflicte – este că părţile bune depăşesc numărul celor rele. Sunt eu ca părinte capabilă să fac să prevaleze bucuria şi râsetele şi prosteala şi lejeritatea de a fi şi o casă şi un cămin care să fie o oază atunci când suntem cu toții împreună pentru a ne reîncarcă bateriile şi a ne împrospăta, departe de haosul şi ritmul alert al vieţii?

Atunci când ne adunăm cu toţii şi spunem lucruri precum “Wow, nu-i aşa că e minunat că ne-am strâns laolaltă? Haideţi să facem ceva amuzant şi să ne simţim mai uşori”, şi creezi aceste experienţe repetate cu copiii tăi, fraţii ajung să aibă aceste amintiri în comun. Iar când împart aceste lucruri ştim că de-a lungul timpului vor avea mai multe expereinte pozitive cu privire la copilăria lor – şi nu e vorba doar pentru un an, aşa cum gândesc unii dintre voi “oh, nu, avem mai multe negative” – dacă copii tăi au 3 şi 7 ani, atunci va trebui să acrozi mai mult timp pentru ca lucrurile acestea să se întâmple – şi ştim că aceşti copii vor creşte şi vor avea relaţii apropiate ca fraţi.

Ca şi părinţi putem facilita acest lucru fiind o sursă de bucurie şi amuzament, şi fără a ne lua prea mult în serios şi prin a crea o oază. Îmi place foarte mult că în “Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi” foloseşti foarte mult această idee de caracter jucăuş şi amuzant pentru a obţine cooperare, iar asta este super tare între fraţi.

Câteodată când băieţii mei se certau sau aşa ceva, dacă puteam să fac glume de prost gust sau să mă prefac în toate felurile, reuşeam să schimb dinamică şi să-i fac să se ralieze pentru a obţine un rezultat comun.

Aş vrea să se înţeleagă că nimic din toate acestea nu era pentru a le distrage atenţia de la sentimentele, emoţiile lor sau că să pun capăt, fiindcă asta este foarte important. Însă câteodată este nevoie să schimbăm perspectiva astfel încât copilul să fie într-o stare receptivă şi să putem să vorbim despre “Ce s-a întâmplat cu tine în momentul acela?

Aici nu este vorba despre a ameliora situaţia sau a le distrage atenţia prin lucruri amuzante, ci despre a le canaliza energia spre o stare mai receptivă astfel încât să fie mult mai eficient atunci când te adresezi lucrurilor care se petrec de fapt.

Dr. Laura: Readucerea lor în zona de receptivitate îmi reaminteşte de ceva ce ai spus mai devreme şi pe care mi l-am notat în timp ce vorbeai fiindcă mi se pare extrem de important. Ai spus că putem spune da fiecărui copil, şi cred că noi părinţii adesea uităm asta. Considerăm că în fiecare altercaţie cumva ar trebui să fim judecător şi juraţi şi să luăm partea cuiva. Când de fapt, nu ăsta este jobul nostru.

Există un mod în care indiferent ce am face pentru a facilita soluţia spunem da fiecărui copil, şi în fiecare zi, indiferent cine este îmbufnat sau competitiv, spunem da fiecărui copil. Mă întreb dacă ai putea să ne povesteşti despre asta, din moment ce ai 3 băieţi şi sunt sigură că ai avut partea ta de competiţie între ei.

Tina Bryson: Da, chiar am avut. Mi-aş fi dorit să facă sporturi diferite, însă le place la toţi trei baseball-ul şi basketball-ul, astfel încât fac toţi trei aceleaşi sporturi. Din fericire este o diferenţa de 3 ani între ei, astfel încât ajută: cei mici se aşteaptă să nu-i bată pe cei mai mari.

Această frază am învăţat-o de la Dan Siegel şi Mary Hartzell din cartea lor “Parentaj Sensibil şi Inteligent”, unde vorbesc despre a spune da copilului dar poate a spune nu comportamentului. Dan mai foloseşte şi sintagma “a ajuta un copil să se simtă simţit” şi cred că a spune da copilului este de fapt despre a-i transmite “Te văd, am înţeles. Asta resimţi tu. Am înţeles corect? Aşa este,” şi atunci copilul ştie că suntem de partea lui, că îl susţinem.

Asta nu înseamnă că suntem de partea lui împotriva celuilalt. Pentru că apoi putem merge şi vorbi cu celălalt frate şi de data aceasta acest copil va avea aceeaşi experienta când îi vom spune “Asta chiar a fost frustrant, nu?

Să va spun pe scurt o poveste pe care o spun adesea în discursul meu despre disciplină. Fiul meu de 10 ani aleargă până la baie unde mă spălam pe dinţi şi îmi spune “JP mi-a făcut o stea cu cinci colţuri” Nu ştiam această expresie, dar “steaua cu cinci colţuri” este urma celor 5 degete rămasă după o palmă data foarte tare.

L-am întrebat: “Dumnezeule, eşti bine?” Şi m-am uitat la spatele lui. Era rănit, dar era bine. L-am întrebat: “Vrei să stau cu tine, sau e ok dacă mă duc să vorbesc cu JP?” Mi-a zis “Daaaa, du-te să vorbeşti cu el.” Îşi dorea să mă duc să iau poziţie faţă de ceea ce făcuse fratele lui.

Când am ajuns în camera în care era JP l-am văzut cum stătea cu muşchii încordaţi, cu dintîi scrâsnind şi fumegând, astfel încât am ştiut că sistemul lui nervos este în stare de alertă. Nu mai deţinea controlul. I-am zis: “Dragule, ştiu că ştii că nu e ok să îl loveşti pe Luke, deci ce se întâmplă cu tine? Te simţi bine?

Evident că era făptaşul şi urma să iau poziţie faţă de ceea ce se întâmplase, dar în primă fază ştiam că tot organismul lui era invadat de hormoni de stress. Astfel încât l-am întrebat “Eşti ok? Ce s-a întâmplat?” Mi-a răspuns “Vorbeam la telefon cu bunica şi am început să-i povestesc ce s-a întâmplat ieri. Luke a intervenit şi nu m-a lăsat să spun eu povestea şi a spus-o el pe toată. După ce am închis telefonul am încercat să-i zic, ştii Luke nu mi-a plăcut asta. Nu ar fi trebui să intervi. Trebuia să mă laşi pe mine să spun povestea. Iar el s-a strâmbat la mine şi m-a ignorat, iar atunci l-am plesnit.”  Îşi pierduse capacitatea de a se controla.

I-am răspuns “Asta te-a înfuriat. Vroiai să fi tu cel care spune povestea. Tu incepusei şi apoi el a intervenit  iar asta te-a supărat foarte tare. Erai atât de frustrat. Aşa este?” Umerii lui micuţi se înmuiară și începu să plângă şi se aruncă în braţele mele. Atunci am putut să îi confirm rănile şi să-i spun “Da, inteleg prin ceea ce treci. A fost atât de greu.” Astfel se simte normal şi simte că cineva îl înţelege. Eu îl înţeleg şi sunt de partea lui.

Iar odata ce a revenit la o stare mai receptivă iar rănile lui au fost văzute şi acceptate, am putut să-i spun “Ştii, chiar l-ai rănit pe Luke” Moment în care capul lui mic se înclină şi am putut să văd cum începe să aibă remuşcări şi sentimentul de discomfort, şi am putut să vorbim despre ce e de făcut că să îndrepte lucrurile şi despre ce se întâmplase cu el şi cum ar putea să spună cât de furios este.

Am putut astfel avea un dialog reflexiv despre ceea ce s-a întâmplat şi să abordez subiectul comportamentului lui. Dar în aceste condiţii, chiar dacă el era autorul, tot el era şi victima. Fusese rănit şi nedreptăţit de fratele său.

Am putut astfel să spun “Da, îmi pare tare rău. Asta a fost tare frustrant pentru tine” şi am putut să îl recomfortez şi pe Luke spunându-i “Of, îmi pare tare rău că ai fost lovit”, astfel încât fiecare din ei să se simtă validat. Au primit amândoi un da din partea mea, şi abia apoi bineînțeles că am luat poziţie faţă de comportamentul reprobabil.

Însă ce e interesant este că deobicei părinţii intervin, şi cu siguranţă am avut şi eu momentele mele în care am făcut la fel. Văd că unul dintre copii mei este rănit, şi mama urs din mine iese la suprafaţă şi zice “Nimeni nu-mi răneşte puiul, chiar dacă celelalt pui al meu este cel care a făcut-o”. Şi atunci spunem “L-ai lovit! Nu poţi să faci asta!” şi ne afundăm în  starea de reactivitate. Dar copiii noştri lovesc pentru că se regăsesc şi ei în stări reactive şi au şi ei nevoie de a fi calmaţi şi reconfortați.

În astfel de momente căutăm să achiesăm la experiența individuală a fiecăruia, şi odată ce toată lumea este într-o stare receptivă după ce a primit empatie şi conectare şi înţelegere, abia atunci putem să  luăm poziţie şi să-i dezvoltăm abilităţile relaţionale.

Dr. Laura: Cât de frumos spus şi ce îndrumare minunată pentru părinţi atunci când ştiu că un copil a fost lovit şi trebuie să gestioneze această situaţie cumva. Ceea ce se întâmplă cu mulţi dintre noi este că devenim îngrijoraţi şi vrem să îi dăm o lecţie, şi astfel începem imediat să predicăm şi să dojenim sau să pedepsim inloc să ne conectăm. Copilul nu poate în acele momente să asimileze şi nu este motivat. Chiar dacă ar putea, se simt neînţeleşi şi furioşi şi plini de resentimente, ceea ce inrautateste relaţia fraternală.

Pe când ceea ce tocmai ai descris, fiindcă ai spus da, fiindcă s-au “simţit simţiţi” de tine, sunt capabili să între într-o discuţie reflexivă aşa cum aţi avut şi voi mai apoi, şi de fapt, sunt chiar motivaţi să o facă fiindcă de fapt ei chiar îşi iubesc fratele şi vor să îndrepte lucrurile – însă doar în acel punct, odată ce au trecut peste momentul de furie şi au fost ascultaţi. Mulţumesc.

Tina Bryson: Adesea ceea ce facem este că îi spunem copilului “Du-te şi cere-ţi iertare” sau ceva similar. Însă lui JP nu îi pare rău deloc în momentele acelea. Este bucuros în acele momente că a făcut-o. Crede că Luke a meritat-o. “Mă bucur că am făcut-o. De fapt, aş fi vrut să-l lovesc mai tare şi îmi pare rău că nu am reuşit.”

Atunci când suntem răniţi – iar JP exact aşa a fost; s-a simţiţi nedreptăţit – atunci când ni se face o nedreptate şi nimeni nu recunoaşte acest lucru, nu putem să ajungem la empatie. Însă, în momentul în care cineva empatizează cu noi şi ne spune “Of, a fost tare greu. Asta a fost cu adevărat frustrant” şi simţim  că suntem înţeleşi, ne înmuiem şi putem să începem să ne simţim la rândul nostru empatici.

Cred că dacă ne dorim să îi învăţăm pe copiii noştri să fie empatici şi să aibă capacitatea să repare, primul lucru pe care îl avem de făcut este să îi ajutăm să se simtă văzuţi şi alinaţi. Pornirea asta despre care vorbim a părinţilor de a lua poziţie faţă de un comportament şi de a-l sancţiona sau de a da ordine sau orice ar fi, vine din faptul că am fost în mod eronat învăţaţi că atunci când se întâmplă ceva trebuie imediat să ne ocupăm de ceea ce s-a întâmplat căci altfel nu vor trage învăţăminte. Este vorba despre toate cercetările  despre condiţionare şi behaviorism şi toate experimentele acelea făcute pe animale în cursul anilor ’50.

Sincronizarea este esenţială. Dacă întradevăr ne dorim să îi învăţăm şi să construim abilităţi astfel încât de-a lungul timpului să disciplinăm din ce în ce mai puţin, fiindcă am contribuit la dezvoltarea acestor capacităţi pe măsură ce s-au dezvoltat, atunci trebuie să aşteptăm până când copilul este într-o stare în care poate să asimileze.

Modul în care putem să devenim disciplinatori eficienţi – şi bineînţeles că prin “disciplinatori” înţeleg dascăli/educatori – modul în care putem să o facem în mod eficient este ajutându-i pe copii să atingă starea receptivă, indiferent dacă e vorba despre un conflict între fraţi sau între ei şi noi sau pur şi simplu ceva ce ţine de mediu, primul lucru pe care să-l facem este să alinăm, să ne conectăm în primul rând.

Cum îmi place mie să spun un comportament anume sau o situaţie sau un conflict este o situaţie ce poate fi amânată temporar (o situaţie arzătoare în plan secundar), pecând relaţionarea şi alinarea şi conectarea sunt întotdeauna situaţii ce trebuiesc  adresate cu prioritate (situaţii arzătoare în plan principal). Asta înseamnă, că vom avea, în timp, din ce în ce mai puţine situaţii  arzătoare în plan secundar, şi că atunci când aşteptăm până când copilul nostru este într-o stare receptivă, şi chiar dacă nu este calmat cu totul, este totuşi capabil să gândească şi să ia decizii şi toate cele, vom fi mult mai eficienţi.

Chiar şi un copil de doi sau trei ani poate fi calmat şi un pic mai târziu părintele poate redeschide subiectul spunând “Hai să spunem povestea a ceea ce s-a întâmplat un pic mai devreme când te urcai în maşină împreună cu fratele tău.” Putem să spunem aceste poveşti. Câteodată să te ocupi fix pe moment de ele este cel mai prost lucru şi nu face altceva decât să producă şi mai multă reactivitate.

Întrebarea despre care am scris în cartea “Disciplină fără Drama” pe care să ne-o punem este “Poate copilul meu să înveţe ceva nou, este pregătit?” iar următoarea întrebare este “Sunt eu pregătit să îi predau/ Sunt eu într-o stare emoţională receptivă pentru a face asta într-un mod pozitiv?” şi dacă nu este cazul atunci mai bine aşteptaţi.

Dr. Laura: Da, aşa este, iar asta ne aduce înapoi la auto-reglare despre care am discutat mai devreme şi astfel se închide perfect cercul. Aceasta este o idee bună pentru a încheia şi discuţia noastră, fiindcă este lucrul cu care începe şi se termină de fapt treaba noastră de părinţi. Abilitatea noastră de a fi părinţii pe care ni dorim să fim în acele momente încărcate emoţional se rezumă la întrebarea “Sunt eu în stare să educ sau nu? Pot să îl învăţ sau nu?

Minunat. Tina Bryson, îţi mulţumesc că ai fost alături de mine astăzi. A fost grozav să stau de vorba cu tine.

Tina Bryson: Eu îţi mulţumesc mult că ai scris aceste cărţi. Sunt un cadou minunat. Deja le recomand tuturor celor din jurul meu, si sunt atât de onorată să fiu partenerul tău în această misiune în care îi ajutăm pe părinţi să fie mai eficienţi şi mai conectaţi cu copii lor. Mulţumesc.

Dr. Laura:  Cu drag. Am stat de vorba cu Tina Payne Bryson. Co-autorul cărţilor “Disciplină fără Drama” şi “Creierul Copilului Tău”, pe care o găsiţi online pe site-ul tinabryson.com

Aici Dr. Laura Markham. Sunt autorul cartii “Părinţi liniştiţi, Copii Fericiţi” şi a noii mele cărţi “Părinţi liniştiţi, Fraţi Fericiţi: cum sa crestem frati prieteni pe viata”.

Va mulţumim că aţi fost alături de noi astăzi!


Traducerea interviului luat de Dr. Laura Markham, fondatoarea AhaParenting.com si autoarea cartilor Peaceful Parent, Happy Kids: How To Stop Yelling and Start Connecting si Peaceful Parent, Happy Siblings: How to Stop the Fighting and Raise Friends for Life a fost facuta de Nora Neghina cu acordul autoarei precum si al Dr. Tina Payne Bryson

Când „Disciplina fără dramă” întâlneşte „Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi” (Partea I)

frate si soraAcum câteva luni (în noiembrie mai precis) asistam împreună cu o mulţime de părinţi la conferinţa susţinută de Dr. Laura Markham şi organizată de Totul despre Mame, unde toate fricile mele legate de rivalitatea între fraţi au fost calmate de sfaturile primite şi de abordarea mindful pe care am găsit-o în cartea „Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi„. Şi mare mi-a fost bucuria să văd că şi Dr. Tina Payne Bryson, invitata mea din 2 aprilie 2016, apreciază la fel de mult situaţiile şi dialogurile folosite de Dr. Markham pentru a exemplifica modalităţi de relaţionare în situaţii de conflict şi a-i ajuta pe părinţi să abordeze rivalitatea dintre fraţi dintr-o perspectivă mult mai relaxată. Mai mult in urma acestui interviu am realizat cât de mult se potrivesc cele două abordări: disciplina fără drama şi părinţii şi fraţii liniştiţi şi fericiţi.

Mai jos găsiţi transcrierea unui interviu luat de Dr. Laura Markham Tinei Payne Bryson a cărei versiune audio o puteţi găsi pe site-ul www.tinabryson.com


Dr. Laura: Bună ziua, vă mulţumesc că v-aţi alăturat nouă astăzi. Aici este Dr. Laura Markham, autorul “Părinţi liniştiţi, Fraţi Fericiţi: Cum să creştem fraţi prieteni pe viaţă”.

Sunt încântată astăzi să pot discuta cu Dr. Tina Payne Bryson. Este co-autor al cărţii „Disciplină fără Dramă: calea care integrează creierul pentru a calma haosul şi a avea grijă de mintea copilului tău în curs de dezvoltare” precum şi co-autor al cărţii „Creierul copilului tău”. O puteţi găsi pe Tina Bryson la www.tinabryson.com

Astăzi putem discuta cu ea despre cum se intersectează disciplina, despre care a scris ea în “Disciplină fără Dramă” şi relaţia dintre fraţi. Îţi mulţumesc mult, Tina că ni te-ai alăturat astăzi.

Tina Bryson:  Eu mulţumesc că ne-am conectat şi că mi-ai cerut să fac parte din turneul de lansare al cărții tale. Sunt încântată că putem povesti astăzi despre cât de multe legături există şi cum putem să îi ajutăm pe părinți să crească copii care reușesc în viaţă şi care au relaţii profunde şi pline de sens. Sunt onorată.

Dr. Laura: Mulţumesc. Când ai citit “Părinţi liniştiţi, Fraţi fericiţi” mi-ai spus că ai fost încântată să descoperi această carte, pentru că de multe ori nu eşti de acord cu cărţile de parenting, dar că de data aceasta ceea ce citeai era în acord cu convingerile tale. Ce te-a marcat în timp ce citeai cartea?

Tina Bryson:  Mi-a plăcut mult de tot abordarea deoarece este foarte compatibilă cu ceea ce îmi doresc să-i văd pe părinţi că fac şi anume să înceapă să gândească şi să acţioneze diferit, altfel spus, atunci când copiii au un moment dificil, să gândească în ce mod comportamentul acestora este haotic şi reactiv şi de ce nu sunt buni şi nu se poartă cum trebuie. De obicei, atunci când nu nu se simt bine, de cele mai multe ori acest lucru se răsfrânge asupra relaţiei cu fratele/sora. Ceea ce îmi place foarte mult la felul în care ai abordat problema în “Părinţi liniştiţi, Fraţi fericiţi” este accentul pus pe cultivarea, calmarea şi construirea relaţiei, ceea ce conduce la dezvoltarea de aptitudini care ar trebui să se bazeze pe aceste lucruri.

Cred că cel mai adesea tiparul în conflictele între fraţi este să pui capăt cât mai repede, ceea ce pot înţelege pe deplin – vrem să supravieţuim acestor conflicte, şi aceste momente sunt de-a dreptul neplăcute – dar este nevoie să avem în minte şi un scop mai înalt, acela de a-i ajuta pe copii să reuşească să-şi construiască abilităţi relaţionale.

Însă aceste abilităţi relaţionale şi capacitatea lor de a se stăpâni şi a comunica cu fraţii într-un mod care să îl respecte pe celălalt şi să-şi regleze propria reactivitate, au toate ca punct de plecare relaţia dintre părinte şi copil în acele momente în care le este cel mai greu.

Ne reîntoarcem la chestiuni legate de ataşament, atunci când copiii se simt în siguranţă şi confortabil, şi ascultaţi şi alinați când sunt în cel mai rău moment al lor, şi când noi părinții facem acest lucru în mod repetat, nu numai că le calmăm reactivitatea dar le oferim şi experienţe repetate care îi ajută să creeze conexiuni neuronale care să le permită pe viitor să se calmeze singuri şi să fie capabili să se conecteze în cel mai bun mod posibil cu fraţii lor.

Ador faptul că “Părinţi liniştiţi, Fraţi fericiţi” este bazat pe relaţii, că este despre a alina copiii când sunt în stări haotice – acestea fiind probabil momentele în care au cel mai mult nevoie de noi, atunci când se poarta in modul cel mai reprobabil- şi că este despre cum să construieşti aceste abilităţi de-a lungul timpului, ceea ce până la urmă înseamnă disciplină. Disciplina este despre a construi abilităţi şi învăţare.

Dr. Laura: Da, aşa este. Legat de ce ai spus mai devreme “atunci când copilul are cele mai dificile momente este şi momentul când are cel mai mult nevoie de noi”, – dar este de asemenea şi momentul când părintele are cel mai dificil moment, nu-i aşa?

Tina Bryson: Oh, da. Este de-a dreptul greu, nu-i aşa? Cele mai proaste momente ale mele de parenting au fost când nu am fost capabilă să mă auto-reglez. Cred că ceea ce este atât de minunat în cartea ta este că dai o vedere de ansamblu şi întregul cadru şi această abordare despre a ne uita la ceea ce se întâmplă între fraţi şi ceea ce se întâmplă între părinte şi copil în acele momente. Şi ai prevăzut minunate scenarii, iar dialogurile sunt foarte autentice şi realiste. Rezonez foarte mult cu multe dintre acestea în calitatea mea de mamă a trei băieţi.

Scenariile pe care le foloseşti în “Părinţi liniştiţi, Fraţi fericiţi” vor da părinţilor instrumente practice pe care să le folosească şi cuvinte pe care să le spună în momentele acelea, ceea ce le va permite să gestioneze într-un mod mult mai eficient aceste momente dificile. Cele mai întâlnite probleme de auto-reglare… Ei bine, de fapt sunt multe cauze, dar ceea ce se întâmplă este că încerci ceva – copilul incepe să o ia în toate direcţiile, conflictul începe să crească, şi atunci facem ceea ce ne vine în mod instinctiv sau ceva despre care am citit – iar dacă asta nu funcţionează, conflictul continuă să escaladeze. Acesta este punctul în care capacitatea noastră de auto-reglare este împinsă la limită.

Îmi place că în carte creezi acest cadru, însă dai şi modalităţi foarte practice, şi după părerea mea foarte eficiente, de a alina şi a calma haosul sau conflictul, în loc să fie lăsat să escaladeze.

Reversul monedei, Laura, este că atunci când nu suntem capabili să ne calmăm şi când copii noştri nu sunt calmi – şi evident că sunt o grămadă de explicaţii ştiinţifice despre motivul pentru care sărim unul la altul, neuronii oglindă şi tot ceea ce rulează pe fundal – ce se întâmplă este când începem să ne îndreptăm spre acel loc din care nu mai suntem capabili să ne controlăm, şi ajungem până la urmă să intensificăm şi să iscăm furtună. Noi amplificăm starea de disconfort a copiilor, şi înteţim haosul şi conflictul, în loc să-l calmăm.

Ceea ce apreciez cu adevărat la abordarea ta este că propui o abordare care în loc să amplifice starea de suferinţă amplifică stările pozitive şi calmează stările mai puţin bune, şi asta este ceea ce ar trebui să ne dorim să facem.

Dr. Laura: Da. Atunci când copiii încep să se lupte între ei, părintele nu vrea să amplifice suferinţa. Dar cumva ne gândim că dacă am putea să intervenim, să preluăm controlul situaţiei, să-i facem pe copii să facă ceea ce vrem noi – de exemplu, să dea jucăria celuilalt – va fi mai bine. Bineînţeles că atunci când ceea ce facem este să încercăm să controlăm copiii înrăutăţim lucrurile. Pe când dacă am putea să ne stăpânim şi să ne calmăm înainte să intervenim şi să acceptăm punctul de vedere al fiecărui copil, atunci am avea un punct de pornire de unde să-i ajutăm efectiv să rezolve singuri situaţia.

Tina Bryson: Corect. Acesta este punctul în care putem spune da fiecărui copil şi fiecare copil poate simţi că suntem de partea lui fără să amplificăm şi să creăm şi mai multă competiţie şi mai multă suferinţă. Dar, asta începe cu acea întrebare: “Ok, cum pot face astfel încât să-i fac pe toţi să se simtă în siguranţă şi securitate?” Ceea ce se întâmplă este că răspundem disproporţionat pentru că simţim că nu ajungem la niciun rezultat, şi acest lucru ne dă impresia că suntem în prezenţa unei urgenţe. Utilizăm tonul ameninţător, utilizăm expresii faciale care exprimă furie, care comunică ameninţarea, iar postura noastră denotă agresiune şi frustrare. Ceea ce se întâmplă însă, este că această combinaţie comunica creierelor noastre reptiliene – ale noastre şi ale copiilor noştri – că există o ameninţare, ceea ce face ca toată lumea să fie şi mai reactivă.

Dr. Laura: Oh, da. Neuroștiințele în acest context ne arată că încercăm să preluăm controlul asupra situaţiei doar pentru a sufoca sentimentele, în schimb datorită faptului că ne detaşăm de propriul nostru sentiment de supărare, îi face pe toţi ceilalţi şi mai supăraţi şi toată lumea merge către acel punct în care creierul este din ce în ce mai alarmat în fiecare din noi, corect?

Tina Bryson: Da, aşa este. Ceea ce facem este că le comunicăm celorlalţi că suntem o ameninţare, astfel încât sistemele de apărare îşi fac apariţia. Tot acel lupta-îngheaţă-fugi (fight-freeze-flight) intră în scenă. Partea superioară a creierului cum ar fi cortexul care ne permite să ne luăm o secundă înainte de a acţiona şi de a lua în considerare toate opţiunile şi să fim flexibili şi să ne reglăm emoţiile şi toate cele, acea parte a creierului începe să primească din ce în ce mai puţină energie.

Când creierul şi sistemul nervos detectează ameninţare şi pericol, părţile inferioare ale creierului preiau comanda. Ele pot să deturneze structurile superioare care ne permit să fim buni, atenţi, calmi şi grijulii. Cu cât părinţii amplifică suferinţa şi cu cât comunicăm mai multă ameninţare, cu atât vom fi mai neproductivi.

Întregul filtru al “Disciplinei fără Dramă” este ideea că tot ce trebuie să facă disciplina este să înveţe şi să construiască abilităţi şi că adesea când disciplinăm este deja într-un moment în care copiii noştri ”se dezintegrează”, se prăbuşesc. Nu sunt într-o stare în care să-şi regleze emoţiile, iar noi răspundem adesea în feluri care îi fac şi mai reactivi. Spunem despre creier că este fie într-o stare receptivă fie într-una reactivă. Dăm noi un răspuns care cauzează şi mai multă reactivitate sau facem lucruri care îl ajută pe copil să se deplaseze spre o arie de receptivitate? Ceea ce văd foarte mult de-a lungul cărţii “Părinţi Liniştiţi, Fraţi fericiţi” este modul în care ofereai sprijin părinţilor şi câteva din instrumentele pe care le-ai furnizat îi ajutau pe părinţi să scoată copiii din stări reactive şi să îi ducă spre stări mai receptive. Şi acolo abia poate avea loc construirea de abilităţi. Acolo poate avea loc învăţarea. Abia atunci lucrăm cu empatia şi întrebăm: “Cum crezi că se poate simţi fratele tău pentru ceea ce tocmai i-ai spus?” şi toate acele lucruri. Copiii noştri nu pot fi empatici atunci când se simt nedreptăţiţi sau când sunt într-o stare reactivă. Când le recunoaştem rănile şi achiesăm ceea ce resimt ei – chiar dacă nouă ni se pare prostesc – şi le oferim această empatie, reactivitatea copiilor se înmoaie. Şi atunci putem lucra asupra modalităţilor de întărire a abilităţilor despre “Cum ai putea să i te adresezi fratelui tău? Cum ai putea să-i spui că nu apreciezi ceea ce a făcut într-un mod care să nu fie lipsit de respect? ” şi toate cele. Însă asta începe prin a ne asigura că ai noştri copii sunt într-o stare receptivă şi nu într-una reactivă,şi bineînţeles că şi noi la rândul nostru nu suntem într-o stare reactivă.

Celălalt lucru pe care l-ai spus mai devreme, Laura, este amuzant căci îmi place că ai folosit cuvântul “control” de câteva ori, fiindcă suntem amândouă  pe aceeaşi lungime de undă în privinţa aceasta. Gluma pe care o fac adesea când am workshopuri cu grupuri de părinţi este că le spun: “Cred că toţi simţim că una din treburile noastre principale este să ne controlăm copiii astfel încât să înveţe să se auto-controleze … (râsete) Problema este că dacă începi să fii atent, chiar şi în acele prime ore de viaţă, realizezi că de fapt nu eşti deloc stăpân pe situaţie şi că nu poţi controla o altă fiinţă umană decât utilizând forţă fizică sau teroare.” Dacă te vei folosi de o frică extremă sau de forţă fizică, vei putea probabil să controlezi pe cineva, însă cu siguranţă vei crea tot felul de traume făcând asta. Destul de repede ca părinţi ne dăm seama că nu îţi poţi forţa copilul să mănânce, nu-l putem forţa să înghită sau să mestece şi astfel de lucruri. Nu îi poţi forţă să adoarmă. Nu îi poţi forţă să elimine. În definitiv nu avem niciun control, iar dacă plecăm cu această idee în cap că “trebuie să am controlul asupra lor” atunci vom deveni ineficienți ca părinți, ceea ce ne va face să devenim și mai reactivi. Este un cerc vicios.

Când ne uităm la interacţiunea dintre fraţi, ei toţi experimentează cu puterea pe care o au unul asupra celuilalt şi controlul, şi încearcă “Cum aş putea să te fac să faci ceea ce vreau eu?” sau “Cum aş putea face să nu fac ceea ce îmi ceri tu să fac?” Se joacă cu toate aceste noţiuni, iar dacă abordarea noastră este una care privilegiază puterea şi controlul şi dominarea şi forţă, vom avea ocazia să vedem astfel de scene jucate de copii noştri şi în interacţiunile lor.  Vom vedea acest lucru oricum în unele ocazii, dar atunci poate să intervină actul învăţării, cu atât mai mult cu cât acesta este modelul pe care vrem să-l transmitem.

(Partea a II-a urmează)


Traducerea interviului luat de Dr. Laura Markham, fondatoarea AhaParenting.com si autoarea cartilor Peaceful Parent, Happy Kids: How To Stop Yelling and Start Connecting si Peaceful Parent, Happy Siblings: How to Stop the Fighting and Raise Friends for Life a fost facuta de Nora Neghina cu acordul autoarei precum si al Dr. Tina Payne Bryson.

Parentajul orientat pe dezvoltarea cerebrală – Guest post

Florina Oprea, este psiholog, trainer de comunicare empatică, mama lui Sasha şi omul din spatele Părinte Conştient. Pe lângă asta face şi cele mai bune cheesecake-uri din lume şi cei mai buni biscuiţi cu pepite de ciocolată şi nucă… un deliciu!!! Pentru împărtăşim aceleaşi valori privind creşterea copiilor noştri, dar şi pasiuni cum ar fi psihologia şi bucătăreala, am invitat-o ne povestească cum a fost pentru ea experienţa lecturii cărţii Creierul Copilului Tău de Dr. Daniel Siegel şi Dr. Tina Payne Bryson.


Un aspect important în sănătatea și dezvoltarea emoțională a copilului îl constituie cunoașterea dezvoltării cerebrale. Faptul că suntem conștienți și înțelegem aspectele de bază ale funcționării creierului, ne ajută:

creier flo

  • Să ne înțelegem mai bine copilul
  • Să putem gestiona eficient situațiile provocatoare
  • Să construim baza pentru dezvoltarea socială și emoțională și pentru sănătatea mentală a copilului nostru și a noastră.

Voi prezenta una din strategiile propuse de Dr. Dan Siegel și Prof. Dr. Psihoterapeut Tina Payne Bryson, în cartea Creierul copilului tău. În această carte sunt descrise mai multe strategii care iau în calcul dezvoltarea cerebrală.

Strategia care stă la baza abordării din exemplul personal, pe care îl voi descrie mai jos, se numește INTEGRARE. Această abordare este și rezultatul teoriilor care acum îmi sunt la îndemână prin studiile pe care le-am întreprins, prin firea autodidactă și prin analiza personală, este o abordare care m-a ajutat să privesc parentajul dintr-o altă perspectivă, și anume să mă bucur mai mult de rolul de părinte și să cresc un copil care este conștient de trăirile sale emoționale, ceea ce ne ajută pe toți să avem o viață împlinită.

Voi reda un eveniment din viața mea de familie, unde voi descrie modalitatea prin care am gestionat emoțiile puternice ale fiului nostru, atât eu, cât și soțul meu, emoții apărute ca urmare a schimbării domiciliului, folosind ceea ce Dr. Bryson numește ”integrare”.

Ne-am mutat când el avea patru ani și două luni, și o informație importantă, aș spune eu, este faptul că intrase la grădiniță cu cinci luni în urmă, la program scurt.

Așadar, două puncte de cotitură, se petreceau în viața noastră de familie. Până la vârsta de patru ani copilul a fost foarte relaxat, foarte sănătos, totul se petrecea într-un spectru de normalitate.

După mutarea domiciliului, copilul a început să aibă coșmaruri noaptea, plângea din orice, de fapt nu prea plângea, se înfuria și țipa, se zbătea și se zvârcolea. Știam teoria, știam ce scrie în cărți și ce spun specialiștii despre factorii de stres la copii.

Vreau să recunosc că am simțit multă furie pentru mine și soțul meu. M-am considerat vinovată pentru alegerea pe care am făcut-o, mi-am spus multe lucruri neplăcute, mie însămi. Mă simțeam copleșită și deznădăjduită când mă uitam la copilul meu, care până atunci fusese fericit și bucuros. El colabora cu noi tot timpul, și noi cu el, nu aveam momente pe care să nu le pot gestiona, atât practic cât și teoretic.

Dintr-o dată m-am văzut în fața unor emoții puternice, m-am văzut în fața unor momente pe care noi, în relație cu copilul nostru, nu le mai experimentasem. Copilul meu nu mai colabora, s-a îmbolnăvit fizic, i-am administrat primul antibiotic, de două ori în trei săptămâni. Eu eram neputincioasă în fața furiei și tristeții lui, eram blocată în mustrările pe care mi le spuneam. Îmi aduc aminte de soacra mea, care martoră fiind la un moment de criză al copilului, acesta nu vroia să se culce și se zbătea și urla și lovea pereții casei, trântea și lovea ușile, ei bine, soacra mea și cu mine am început să plângem o dată cu el. Acela a fost momentul în care ”m-am trezit”, momentul în care mi-am dat seama că copilul meu are nevoie de mine să îl văd, să îl conțin, să îl asigur că totul va fi bine, că această tristețe este firească, este normală.

I-am spus:

  • ”iubirea mea, ți-e dor de casa ta, așa e?”, confirma dând din cap.
  • ”ți-e dor de peretele tău colorat, nu-i așa, peretele pe care l-am pictat noi trei, tu, eu și tati. Nu?” dădea din cap
  • ”și ți-e dor și de parcul tău, acolo unde te jucai cu Ilinca și cu Tudor și cu Ingrid”
  • ”nu îți place aici, nu?” dădea din cap

I-am spus că și mie mi-e greu, că și mie mi-e dor de casa noastră, că și mie îmi vine să plâng și e ok, asta facem când suntem triști, plângem.

Abia după acest moment în care eu m-am exprimat autentic și am început să îi arăt că îl văd și pe el, că știu că e trist și că îi este dor de casă, abia după ce am făcut loc acestei emoții să se exprime, atât la el cât și la mine, abia atunci am început să ne reconectăm, să ne revenim ușor, cu toții.

În timp, Sasha  a redevenit vesel și fericit, iar acum ne-am mutat din nou, și el știe că sunt avantaje pentru cei care stau în chirie, cum ar fi să ne alegem parcul de lângă casă.

Vom afla în cele ce urmează:

  1. Motivul pentru care am acționat așa
  2. Beneficiul pentru fiul meu, atât din punct de vedere practic cât și din punct de vedere neurobiologic
  3. Cum putem aplica cunoștințele despre creier astfel încât parentajul să fie facil și să aibă sens

Creierul este format din mai multe părți, cu roluri diferite:

  • Emisfera stângă
    • Gândire logică
    • Organizarea gândurilor în propoziții
  • Emisfera dreaptă
    • Responsabilă cu trăirile emoționale
    • Descifrarea limbajului nonverbal
  • Creierul reptilian (amigdalian, emoțional) – pe care autorii îl mai numesc şi creier inferior sau de la parter
    • Responsabil de reacții instinctuale
    • Ia decizii de supraviețuire, în fracțiune de secundă
  • Creierul de mamifer – pe care autorii îl mai numesc şi creier superior sau de la mansardă
    • Responsabil cu raţiunea și relațiile

O parte a creierului este responsabilă cu memorarea, o altă parte este responsabilă cu luarea deciziilor din punct de vedere moral și etic. Este ca și cum creierul nostru ar avea personalități multiple – unele raționale, altele iraționale, unele reflexive, altele reactive. Nu e de mirare că uneori acționăm ca și cum am fi diferiți. Cheia reușitei o reprezintă integrarea tuturor acestor părți.

INTEGRAREA este dată de funcționarea ca un întreg a tuturor acestor părți separate.

  • Este similară funcționării organelor interne cu roluri distincte dar care funcționează ca un întreg. Cu alte cuvinte, fiecare trebuie să își exercite rolul, dar să lucreze împreună.
  • Pentru o funcționare optimă, creierul nostru are nevoie ca elementele separate să lucreze în echilibru și în același timp să se coordoneze.

Cum sunt copiii noștri atunci când nu sunt ”integrați”

  • devin copleșiți de emoții
  • sunt confuzi
  • au un comportament haotic
  • nu pot să răspundă calm și eficient la situația de moment

Crizele copiilor, căderile nervoase, agresiunea și toate celelalte experiențe provocatoare pe care le trăiești când ești părinte și pe care le trăiești în viață, în general, sunt rezultatul pierderii capacității de integrare, proces care se mai numește dezintegrare.

Scopul este să avem copii integrați atât pe orizontală, adică emisfera stângă (logica) să se coordoneze cu emisfera dreaptă (emoția) cât și pe verticală, astfel încât creierul superior, care îi ajută să gândească, să se coordoneze cu creierul inferior care îi ajută să supraviețuiască.

Datorită noilor tehnologii, este dovedit științific, ceea ce doar se bănuia: creierul este ”plastic”, adică modelabil. Acest lucru înseamnă că, datorită experințelor trăite, creierul se poate modifica de-a lungul întregii vieți.

Cercetări din diverse arii ale psihologiei dezvoltării sugerează că tot ce ni se întâmplă: muzica pe care o ascultăm, oamenii pe care îi iubim, cărțile pe care le citim, disciplina pe care o primim, emoțiile pe care le trăim, ne afectează profund dezvoltarea cerebrală.

Așadar, pe lângă structura de bază a creierului nostru, pe lângă temperament, părinții pot oferi copiilor experiențe care să îi ajute pe aceștia să dezvolte reziliență, și o dezvoltare cerebrală integrată.

  • Părinții care vorbesc despre experiențele prin care trec copiii lor, îi ajută pe aceștia să aibă acces la amintirile legate de eveniment.
  • Părinții care vorbesc despre emoții cu copiii lor vor avea copii inteligenți emoțional care vor înțelege propriile emoții și ale celorlalți.
  • Copiii timizi, ai căror părinți le cultivă curajul prin a-i ajuta să exploreze lumea, își vor depăsi această inhibiție comportamentală

Se susține, prin studii efectuate de către specialiști în psihologia dezvoltării, și prin noi rezultate în domeniul neuroplasticității, că părinții pot modifica și influența dezvoltarea cerebrală a copiilor prin experiențele pe care le oferă copiilor lor.

Experiențele care pot influența dezvoltarea cerebrală:

  • Expunerea la ecranele digitale, jocuri video, mesaje virtuale va influența dezvoltarea cerebrală într-un sens
  • Activitățile educaționale (citit, teatru, călătorii, expunerea în natură), sportul și muzica vor determina dezvoltarea cerebrală să aibă un alt sens
  • Timp petrecut în familie și cu prietenii, în mod special interacțiunile față în față, vor avea un alt efect asupra dezvoltării cerebrale

Tot ce ni se întâmplă afectează dezvoltarea cerebrală a creierului.

Acest lucru l-am făcut și noi cu fiul nostru, valindându-i emoțiile legate de schimbarea domiciliului, l-am ajutat să proceseze tot ce se întâmpla în emisfera lui dreaptă, astfel încât să evităm ca emoțiile să îl controleze pe el și i-am dat și mesajul că va fi bine, va trece, este firesc, fapt care l-a conectat la emisfera stângă și la integrarea de care vorbește Dr. Dan Siegel, adică autoreglare emoțională.

Este evident că dacă i-am fi distras atenția prin diverse mijloace, care se practică des, din nenumărate motive, el ar fi rămas cu emoții neprocesate, care ar fi ieșit la suprafață oricum, dar în altă formă, precum: somatizări, anxietate de separare sau crize frecvente.

Aştept cu nerăbdare conferinţa Disciplină fără dramă, din data de 02 Aprilie 2016, pentru a mă familiariza cu noi instrumente şi exerciţii ce vor fi expuse şi prezentate de Dr. Tina Payne Bryson în cadrul celui de-al doilea seminar şi pe care le voi putea aplica atât în cadrul familiei mele cât şi în cadrul activităţii profesionale.

Eu nu sunt #37lasută

Am asistat zilele trecute la o campanie de sensibilizare, care a devenit virală, #37lasută, și în care utilizatorii unei rețele de socializare postau poze de familie pentru a arăta că ei fac parte dintre cei care au înțeles și acceptat că bătaia este un abuz atât fizic cât și emoțional asupra copilului. Și m-am grăbit să mă alătur printr-o postare în care mă autoproclamam ca făcând parte dintre ei, până când am realizat dureros că de fapt chiar dacă susțin teoriile și cred cu tărie în ele, nu sunt și n-am fost #37lasută.
Prin prisma experiențelor sunt mai degrabă printre cei 63%, și chiar dacă citesc și aplic strategii de disciplinare eficientă în cea mai mare parte a timpului, e dificil să fii #37lasută atunci când ai fost crescut de părinți care te iubeau dar te mai și “altoiau” din când în când.
Am realizat că de fapt nu există un 37% sau un 63%, căci oricare dintre cei 63% pot să renunțe la modalitățile tradiționale de disciplinare și să descopere noi moduri de a-i învăța pe copii cum să se comporte, la fel cum în orice moment îți poți pierde controlul, astfel încât oricare dintre cei care sunt 37% pot trece în tabăra cealaltă. Până la urmă contează numai ce faci moment de moment, și să încerci ca momentele în care nu îți dai frâu liber mâniei să le depășească numeric pe celelalte.

smacking

Cum am ajuns să îmi lovesc copilul?

Copilul meu nu împlinise încă un an, cand am ajuns în punctul în care sa-i lipesc o palmă de obrajorul încă bucălat de bebeluș. Nu am sa uit privirea ei, acea privire nedumerită în care eu nu mai eram mama, ci dușmanul.
Mai târziu am început să citesc cărți unde am descoperit teoria atașamentului și cât sunt de traumatizante astfel de evenimente în care copilul nu se mai poate baza pe predictabilitatea comportamentului celui care are grija de el și de care este profund dependent. Astfel de acțiuni repetate duc la dezvoltarea unui atașament insecurizant. Și mi-am promis că nu se va mai întâmpla niciodată.
Însă niciodată, să nu spui niciodată!
Eram deja la câțiva ani după acel eveniment și credeam că nu se va mai întâmpla. Din discutiile cu unii psihologi ajunsesem chiar să mă conving că nu lăsasem nicio urmă nefastă asupra psihicului copilului care “Nu-și mai aduce aminte!”… În plus îmi creasem un bagaj destul de important de cunoștințe și instrumente cu care trecusem cu bine de perioada celor “2 ani teribili”, eram o mamă echilibrată, jucăușă, empatică și care gestiona momentele de criză validând emoțiile puternice ale copilului, fiind conștientă că acestea vor trece în cîteva minute…
Însă într-o seară a unei zile mai aglomerate am depășit ora de culcare a copilului și pentru a mai salva niște timp și a beneficia inclusiv eu de mai mult somn, am decis în mod unilateral și fără drept de apel, că nu vom mai citi poveste la culcare. Eram singură acasă și nu aveam cui să pasez plăcerea de a mai citi pentru a suta mia oară aceeași poveste, așa că la insistențele copilei, am menținut sentința definitivă. A început o jumătate de ora de coșmar, cu plâns, urlete și tăvăleli. Cu cât îmi mențineam poziția mai fermă cu atât se întețeau manifestările ei de furie și dorința de a mă lovi. Pentru un copil recursul la forța fizică este normal în astfel de circumstanțe, iar cel mai bun lucru pe care îl poate face un adult este să își păstreze calmul, să oprească loviturile și să se conecteze emoțional. Imitându-i comportamentul violent, nu va duce decât la o escaladare a „ostilităților” care nu va avea niciun “câștigător”.
Astfel că, în primă fază am facut apel la toate resursele mele de răbdare și empatie de care puteam da dovadă la acea oră, i-am validat sentimentele și nevoia pe care o avea, am încercat să parez loviturile care se abăteau, însă încet-încet începeam să clocotesc. Ar fi trebuit în acel moment să părăsesc încăperea (sa îmi iau un time-out), însă am rămas și am mai încasat o lovitură… ultima! Căci palma mea s-a abatut greu asupra ei. De data aceasta amândouă am avut pentru o secundă o expresie de nedumerire pe față, și am izbucnit în plâns. Ne-am luat în brațe și am plâns cât a avut nevoie fiecare. Apoi ne-am liniștit și am putut să-mi cer iertare și să-i promit că nu va mai exista o seară fără poveste citită la culcare. Ea m-a iertat, căci asta fac bunii noștri copii… ne iartă, orice s-ar întâmpla! La fel cum și noi ne-am iertat părinții și le-am găsit de fiecare dată circumstanțe atenuante. Mai greu a fost să mă iert eu pentru ceea ce am făcut. În acea perioadă însă începusem ședințe de terapie și am avut cu cine povesti acest eveniment. Am găsit în fața mea înțelegere, o înțelegere pe care eu nu eram capabilă să mi-o ofer… Și tare bine mi-a prins! Am aflat că nu există părinte perfect, iar lucrul acesta mi-a ridicat o mare povară de pe umeri! Am mai aflat că e important să cultivăm compasiunea față de noi înșine și să ne iertăm, și am început să practic acest lucru.
Astfel pot înțelege momentele în care din cauza oboselii, agitației de peste zi, problemelor care rulează pe fundal, și multor altor cauze, ajungi în acel punct. De asemenea înțeleg că datorită experiențelor proprii din copilărie în care tu erai cel bătut ajungi să aplici acum același tipar. Ce nu înțeleg însă și nu pot accepta este cum unii justifică acest comportament. Cum e posibil să fii convins că singura modalitate prin care te poți face ascultat ca adult, ca părinte, este bătaia? Că nu poți face din copil om decât abuzându-l? Că un copil este obraznic (așa în mod implicit, de la mama natură) și trebuie corectat…

Cum putem repara?
Cu ocazia controversei iscate pe marginea „disciplinei la români” am ajuns să fac un bilanț personal în urma căruia am tras și câteva concluzii:

  • Prima ar fi, cum am mai spus mai sus, că nu ești niciodată la adăpost de a călca strâmb in materie de parenting, oricât de “pregătit” ai fi din punct de vedere al teoriei. Însă important este ce faci după aceea, la nivel practic?! Îți găsești justificări pentru propriul comportament, fie că “și noi la fel am fost crescuți și uite ce bine am ajuns”, fie că “unii copii sunt atât de răi încât numai așa poți să le faci față” și continui să te complaci în această situație, sau REPARI (îți ceri iertare, recunoști că ai greșit, stabilești împreună cu copilul o modalitate prin care să compensezi) și faci tot posibilul astfel încât să nu se mai repete;
  • A doua ar fi că pentru a putea să faci față cu seninătate oricărei provocări din partea copilului (și nu numai) este bine să cauți în tine toate acele „butoane” care odată ce au fost apăsate te fac să nu mai raționezi. Asta presupune puțin lucru cu sine: să sapi prin experiențele trecute, să conturezi care este patternul de reacție, să încerci să găsești noi modalități de răspuns. Nu este greu, necesită puțină bunăvoință și ceva ajutor din partea unui specialist, dar necesită multă SINCERITATE;
  • Ultima și cea mai importantă, NU EXISTA O REȚETĂ! Oricât de mult ne-am dori, soluțiile care există (și vorba aceea “Nu exista probleme, există numai soluții!”; ele chiar există) nu sunt panaceu și nu se aplică la fel tuturor. Ceea ce funcționează la unii nu va funcționa la alții. Dar este asta suficient pentru a nu încerca? Mai mult ceea ce nu a funcționat odată poate funcționa într-un alt context, la fel de bine cum ceea ce a funcționat de nenumărate ori la un anumit moment nu va mai funcționa. Si atunci ce facem, renunțăm? Nu, continuăm să căutăm alte și alte soluții, ceea ce ne va permite, în definitiv, să evoluăm împreună cu copii noștri.

Multe din “soluțiile” pe care le aplic eu în relația cu fiica mea (și care sper să mă ajute în momentul în care va apărea în peisaj și cea de-a doua fiică) le-am aflat din două cărți minunate „Whole Brain Child” și “No drama discipline” scrise de Dr. Tina Payne Bryson (împreună cu Dr. Daniel Siegel).
De exemplu, am aflat cât de importantă este pentru dezvoltarea copilului REPARAREA. Conflicte între părinte şi copil vor exista în continuare, este inevitabil. Este important să ne cerem scuze şi să-I învăţăm să-şi ceară scuze, însă nu este suficient. Este de preferat ca scuzele să fie urmate de măsuri pentru a îndrepta greşeala. În conflictele cu copiii puţini sunt adulţii care recunosc că au greşit şi îşi cer scuze, şi mai puţini sunt cei care dau un exemplu despre ce înseamnă să te străduieşti să faci paşi spre reconciliere. Dar copii învaţă din exemplul prezentat de adult, astfel vor învăţa să se responsabilizeze, de asemenea un copil va învăţa că atunci când greşeşte, poate să recunoască fără să existe riscul de a fi pedepsit. În final pentru a repara este nevoie de multă “empatie şi armonizare cu sentimentele altora. Fiecare nouă încercare de a înţelege sentimentele altcuiva creează conexiuni mai puternice în circuitele relaţionale ale creierului.” ne spune Dr. Bryson. Repararea duce la reconectare, şi orice ar fi cauzat conflictul, în momentul în care ne reconectam cu copilul îi transmitem mesajul că relaţia este mai importantă.
Acest principiu explicat live de Dr. Tina Payne Bryson precum și multe alte “strategii de reconectare” le vețI putea afla în cadrul Conferinței DISCIPLINĂ FĂRĂ DRAMĂ organizată de Asociația Mindsight Romania în București, în data de 2 aprilie 2016.

Cunoştiinţe, Instinct şi Înţelegere de Sine: Sfaturi de Parenting de Bază

Există nenumărate sfaturi în materie de parenting, dar nu există un singur Manual de Parenting care să răspundă la toate întrebările părinţilor. De fapt, este chiar util să ai la îndemână diferite strategii şi abordări, şi să ţii cont de faptul că abordările ar trebui să evolueze pe măsură ce te maturizezi ca părinte şi te apropii de o nouă fază a copilăriei. Aproape întotdeauna devine problematic atunci când părinţii aderă în mod rigid la oricare dintre filozofii.

Sugestia mea, per ansamblu? Combinaţi cunoştiinţele, instinctul şi înţelegerea de sine.

Cunoştiinţele

Informaţia este cu siguranţă putere, iar ca părinţi este deseori util să ai câteva strategii care să te ajute să îţi ghidezi copilul. Pur şi simplu citind şi discutând cu alţi părinţi te poţi înarma cu tot felul de instrumente şi abordări care să te ajute mai uşor să îţi înveţi copilul şi să descoperi o filozofie de parenting care să vă facă să vă simţiţi bine.

Ştiinţa (cunoştiinţele) este de asemenea o forţă atunci când ai de-a face cu stadii de dezvoltare şi schimbări, de la primele zile după naştere până la adolescenţă. Când o mamă devine nervoasă pentru că nou-născutul său de şase săptămâni mănâncă din oră în oră, o parte din ea ar putea să dezvolte faţă de copil un resentiment faţă de lipsa de libertate pe care o experimentează. Cu toate acestea, dacă ar citi un pic despre nou născuţi şi tiparele lor de dezvoltare, ar descoperi că într-un puseu de creştere un bebeluş va avea şi tendinţa să sugă mai mult şi mai des timp de o săptămâna sau două. Înţelegând importanţa acestei faze din viaţa copilului ei, o poate ajuta pe mamă să fie mult mai răbdătoare şi înţelegătoare, chiar dacă continuă să se simtă un pic frustrată datorită timpului pe care îl petrece alăptând.

Acelaşi lucru se aplică şi în cazul unui toddler. Tatăl poate gestiona tantrumurile fiicei sale de 2 ani într-o manieră mult mai iubitoare şi eficientă dacă înţelege însemnătatea acestei faze în dezvoltarea copilului său (şi anume faptul că cel mai important pentru ea în acest moment este să descopere şi să-şi afirme propria independenţă).  Frustrarea (şi poate chiar furia) sa va fi în continuare prezentă, dar tatăl va putea să gestioneze aceste emoţii mult mai bine dacă ar înţelege că fiica sa este pe cale de a-şi lua reperele propriei personalităţi şi testează în ce măsură este distinctă de părinţii săi.

Ideea de bază este că informaţia te ajută să priveşti provocările vieţii de părinte ca oportunităţi de a-ţi cunoaşte mai bine copilul şi a-l ajuta în perioadele dificile. Asta nu înseamnă că nu vei mai fi frustrat; însă informaţia valoroasă poate să pună totul în perspectivă. Cu cât ne putem înţelege mai bine copiii şi învăţa despre procesul lor de dezvoltare, cu atât vom fi mai pregătiţi să-i ghidăm în călătoria lor spre o viaţă adulta sănătoasă.

Instinct

Feriţi-vă de abordările din parenting care oferă o filozofie de genul “totul sau nimic” sau care par extreme.  Unii „guru ai parentingului” prezintă CALEA prin care să îţi adormi copilul pentru ca acesta să doarmă toată noaptea, CALEA pentru a schimba comportamente, sau CALEA prin care să ai un adolescent de nota 10. Însă de cele mai multe ori, cele mai bune rezultate sunt obţinute cu moderaţie şi prin aplicarea combinată a mai multor tehnici. Ascultaţi cât mai mulţi experţi (şi ne-experţi) şi alegeţi diferite aspecte din diferite abordări care vă apar ca răspunzând cel mai bine situaţiei în care va găsiţi.

Cum ziceam mai sus, ştiinţa e o forţă. Dar, nu renunţaţi la forţa voastră de a lua decizii care sunt cele mai bune pentru copilul vostru, pentru voi, relaţia de cuplu şi familia voastră. Strângeţi toată informaţia pe care puteţi şi folosiţi-vă de bunul simţ şi de instinctele voastre pentru a lua decizia care simţiţi că este corectă. Vă cunoaşteţi copilul mai bine ca oricine. Gândiţi-vă cum resimte copilul vostru această situaţie şi răspundeţi nevoilor lui. Instinctele voastre vă vor spune cum să răspundeţi nevoilor copilului, iar acele instincte sunt acolo cu un motiv – iar ăsta este lucrul de care copilul vostru are cel mai mult nevoie: să aveţi încredere că nevoile lui vor fi recunoscute şi împlinite într-un mod rapid şi consecvent.

Înţelegere de sine

În diverse domenii, ştiinţa ne arată că experienţele personale ale părinţilor influenţează în mod puternic modul lor de a reacţiona şi de a-şi creşte copiii. Este o sabie cu două tăişuri. Experienţele noastre pozitive şi care ne ajută să creştem influenţează modul în care ne creştem copiii, însă suntem afectaţi şi de experienţele noastre negative şi dureroase. Grija cu care am fost crescuţi şi pe care am primit-o în vieţile noastre o dăm mai departe copiilor noştri prin modul în care interacţionăm cu ei. Însă suferinţa pe care am trăit-o ne poate face să reacţionăm în moduri de neînţeles, astfel încât ajungem să ne comportăm cu copiii noştri într-un mod de care nu suntem prea mândri.

Din acest motiv, este important ca părinţii să facă tot ce le stă în putinţă pentru a se cunoaşte pe cât de mult pot. Conştiinţa de sine duce la sănătatea emoţională şi mentală. Şi cu cât sunteţi mai sănătoşi emoţional şi mental, cu atât mai prezenţi veţi putea fi pentru copiii voştri, şi cu atât mai mult îi veţi iubi şi îngriji în momentele de zi cu zi. (Dan Siegel şi cu mine am scris un articol legat de această idee “Viaţa emoţională.”)

Amintiţi-vă de asemenea să vă îngrijiţi de voi şi de viaţa voastră de cuplu, precum şi de celelalte relaţii din viaţa voastră. Evitaţi să vă concentraţi prea mult pe a fi un părinte bun neglijându-va propria sănătate fizică şi emoţională.  Pentru ca, copiii voştri să înflorească au nevoie de părinţi care înfloresc, îngrijindu-se pe ei înşişi şi relaţiile lor.


Acest articol a fost preluat de pe site-ul Dr. Tina Payne Bryson (tinabryson.com) şi tradus in limba romana cu acordul autoarei de Nora Neghină. Toate drepturile sunt rezervate.

Manifestul unui părinte împotriva foliei cu bule

Kid in Bubble wrapFolia cu bule este făcută pentru a proteja lucrurile fragile, pentru a amortiza loviturile astfel încât acestea să nu fie prejudiciate dacă sunt ciocnite sau izbite de ceva.

Copiii noştri sunt preţioşi, dar nu sunt fragili. Nu sunt sensibili.

Atunci când îi învelim în folie cu bule şi îi protejăm de orice rana, neplăcere, sau potenţială provocare, îi facem de fapt să devină mai fragili. Le transmitem de fapt: “Nu cred că poţi să te descurci, şi ai nevoie de mine să te protejez”. Făcând lucrul acesta, le refuzăm privilegiul de a experimenta sentimentul şi starea de discomfort şi de a se descurca, de a găsi o modalitate de a gestiona situaţia, şi de a vedea cât de puternici şi plini de resurse sunt.

Cu cât îi protejăm mai mult, cu atât devin mai fragili.

Îţi doreşti să le arăţi copiilor tăi că ai încredere în ei? Îţi doreşti să fie plini de resurse şi rezilienţa? Îţi doreşti să aibă o toleranţă ridicată la provocări, şi să se ridice la înălţimea lor? Îţi doreşti să ştii că nu vor fi pradă emoţiilor lor şi copleşiţi de circumstanţe?

Atunci lasă-i să simtă. Lasă-i să se lupte cu nehotărârea, cu discomfortul, cu descurajarea şi cu dezamăgirea.

Jobul nostru nu este să-i salvăm de greutăţi şi de sentimentele de discomfort. Jobul nostru este să fim alături de ei şi să traversăm împreună cu ei momentele dificile, cu conectare şi empatie, dându-le voie să simtă, să fie participanţi activi în găsirea soluţiilor, şi dându-le ocazia să descopere profunzimea propriilor puteri.

Din dragostea noastră profundă faţă de ei ne dorim să-i protejăm, dar puterile lor vor fi mai mari, spiritul lor va fi mai larg, dacă îi permitem acestei iubiri să ne conducă la propriul nostru curaj, şi să ne simţim într-atât de puternici încât să-i lăsăm să-şi descopere propria putere.


Acest articol a fost preluat de pe site-ul Dr. Tina Payne Bryson (tinabryson.com) şi tradus in limba romana cu acordul autoarei de Nora Neghină. Toate drepturile sunt rezervate.

Zece înghiţituri de quesadilla: momente transformatoare prin disciplină creativă

OpportunitiesParentingul este transformator.

Puţine experienţe sunt atât de transformatoare precum e parentingul. Miezul parentingului este despre transformare. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le avem de făcut ca părinţi este să fim martorii şi să influenţăm evoluţia copiilor noştri de la nou născuţii ridati, cu un sistem nervos brut, la adulţii deplini, integraţi, care ştiu cine sunt şi cum să fie în lume. Şi evident că parentingul ne transformă şi pe “noi”. Sunt transformări mici – cum ar fi că învăţăm să facem lucruri cu “o singură mâna” în timp ce ne purtăm bebeluşul în braţe; începem să mâncăm la Mc Donalds; învăţăm numele dinozaurilor; reînvăţăm să jucăm jocuri video; ajungem chiar să cumpărăm un mini-van (ceea ce pentru unii este o transformare mai mare decât pentru alţii). Şi sunt transformări enorme, care îţi schimbă viaţă – ne reconsiderăm priorităţile; facem sacrificii costisitoare; învăţăm să trăim cu grijă şi “dar dacă”; ni se dilată inimile pentru totdeauna.

Pe parcurs, devenim mai creativi decât am fi crezut vreodată posibil. Nu vorbesc aici despre creativitatea artiştilor, compozitorilor sau scriitorilor. Ci de acea creativitate necesară “supravieţuirii” oricui are grijă de un copil. Am ştiut că sunt transformată pe vecie de rolul meu de părinte, atunci când, încercând să temperez pornirile micilor mei exhibiţionişti neascultători, creativitatea răsărită din disperare m-a făcut să compun un căntecel care începea cu „Nu punem fundul gol pe mobilier”. (Din păcate, era atât de reuşit încât într-o zi m-am surprins cântându-l în maşină, în timp ce eram singură. Aşa cum am zis, parentingul ne schimbă.)

Însă mai mult decât atât, transformarea nu se limitează la oameni.  Ne putem folosi creativitatea pentru a transforma momente, astfel încât situaţiile şi circumstanţele cu care ne confruntăm să se schimbe în altceva. Momentele pot fi transformate în rău, ca atunci când creierul nostru de la parter este epuizat şi o îmbrăţişare dulce, de noapte bună se transformă într-o lupta înverşunată, cu plânsete, jale şi scrâsnit din dinţi pentru toi cei implicaţi. Dar de asemenea, putem transforma momentele în bine pentru noi şi copiii noştri, astfel încât o provocare de parenting de zi cu zi, să devină o oportunitate de creştere, conectare şi relaţionare. Iar pentru a face asta aproape întotdeauna ai nevoie de creativitate.

Creativitatea ne permite să transformăm lupta şi deconectarea în oportunitatea de a crea legături, de joacă, de învăţare, şi chiar de a dezvolta părţile superioare ale creierului copiilor noştri. Nu reuşesc întotdeauna să ating acest tel, dar atunci când reuşesc, realizez cât de puternic poate fi atunci când ne folosim creativitatea pentru a transforma momentele ce ne sunt date.

Provocarea transformată în oportunitate.

De exemplu, în timp ce mâncam într-unul din restaurantele noastre mexicane preferate, am observat că băiatul meu de 4 ani a părăsit masă şi stătea în spatele unui stâlp câţiva metri mai încolo.  Oricât de mult l-aş iubi, şi oricât de adorabil ar fi în majoritatea timpului, când i-am văzut faţa furioasă şi sfidătoare însoţită de scos limba în repetate rânduri, “adorabil” nu este tocmai cuvântul care îmi venea în minte în acel moment. Câţiva clienţi de la mesele vecine au observat şi se uitau la mine şi la soţul meu pentru a vedea cum vom gestiona situaţia. În acel moment, Scott şi cu mine simţeam presiunea şi judecata celor care se uitau şi aşteptau să ţinem o prelegere despre bunele maniere într-un restaurant.

Sunt multe moduri în care poţi răspunde în momente ca acesta. Însă atunci, două posibilităţi au apărut în mintea mea în timp ce mă îndreptam spre locul în care era fiul meu şi mă lăsam pe vine pentru a ajunge la nivelul sau vizual. Opţiunea #1: Tradiţionalul “Comandă şi Cere” împreună cu o ameninţare clişeu în deschidere spusă pe un ton aspru: “Încetează să te mai scălămbăi. Aşează-te şi mănâncă-ţi prânzul sau nu vei primi niciun desert.

Cunoscându-mi micuţul, această confruntare verbală şi non-verbală ar fi atras tot felul de emoţii reactive în creierul său inferior – partea pe care oamenii de ştiinţă o numesc creier reptilian – şi ar fi ripostat la fel ca o reptilă atacată. Situaţia nu ar fi făcut decât să se înrăutăţească cu această abordare.

Sau Opţiunea #2: Să fac apel la creierul lui superior în efortul meu de a obţine mai degrabă un răspuns „raţional” – spre deosebire de unul „ripostă/reactiv”.

Aşa cum băieţii mei v-ar spune-o cu bunăvoinţa, fac o grămadă de greşeli în modul meu de parenting. Dar chiar cu o zi înainte ţinusem o prelegere unui grup de părinţi despre creierul superior şi creierul inferior, şi despre provocările zilnice – mod de supravieţuire – ca oportunităţi de a-i ajuta pe copiii noştri să înflorească. În consecinţă, din fericire pentru fiul meu, toate acestea erau proaspete în mintea mea şi am ales Opţiunea #2.

Am început cu o constatare: “Pari foarte furios. Aşa este?” (Amintiţi-va, întotdeauna „conectaţi-vă” înainte de a „redirecţiona”.) Şi-a încruntat faţa cu ferocitate, a mai scos limba odată şi a proclamat cu voce puternică “DA!” Mărturisesc că am fost uşurată că s-a oprit  doar la atat; nu ar fi fost neobişnuit pentru el să adauge şi insulta preferată recent intrata în vocabular şi să îmi spună “Jones Faţă-de-Băşină” [N.T. în engleză Fart Face Jones] (Jur că nu ştiu de unde învaţă toate chestiile astea.)

L-am întrebat de ce se simte furios şi am aflat că era supărat datorită faptului că Scott îi spusese că trebuia să mănânce cel puţin jumătate din quesadilla înainte de a trece la desert. I-am explicat că înţeleg de ce acest lucru poate fi dezamăgitor, şi am adăugat „Ei bine, Tati este foarte bun la negocieri. Decide tu care crezi că este cantitatea corectă pe care să o mănânci, şi apoi mergi şi discuta cu el. Spune-mi dacă ai nevoie de ajutor pentru implementarea planului tău.” I-am ciufulit un pic părul şi m-am întors la masă privind din nou faţa lui adorabilă care dădea semne evidente că gândeşte „la greu”. Creierul superior fusese cu siguranta angrenat. De fapt se lupta cu creierul inferior. Până în punctul acesta evitasem o criză, însă încă simţeam că există posibilitatea unei explozii.

După aproximativ 15 secunde fiul meu se întoarse şi îl aborda pe Scott cu un ton agresiv: “Tată, nu vreau să mănânc jumătate de quesadilla. ŞI vreau desert.” Răspunsul lui Scott s-a potrivit perfect cu versiunea mea : “Bine, şi care crezi că ar fi o cantitate corectă?

Răspunsul veni cu determinare: “Am un singur cuvânt pentru tine: Zece înghiţituri.

Ceea ce face ca acest răspuns ne-matematic să fie şi mai amuzant este faptul că zece înghiţituri însemnau mai mult decât jumătate de quesadilla. Astfel Scott acceptă contra-oferta, fiul meu îngurgită cele 10 înghiţituri cu bucurie şi apoi desertul, iar toată familia (precum şi ceilalţi clienţi din restaurant) au putut să se bucure de prânz fără alte incidente. Creierul inferior al fiului meu nu a reuşit să preia puterea, ceea ce, din fericire pentru noi, a însemnat că în acea zi partida a fost câştigată de creierul superior.

Din nou, Opţiunea #1 nu numai că ar fi făcut ca tensiunea să escaladeze, dar am fi ratat o şansă. Fiul meu ar fi ratat oportunitatea de a vedea că relaţiile implică conectare, comunicare şi compromis. Ar fi ratat oportunitatea de a se simţi puternic şi responsabil, să facă alegeri, să influenţeze mediul din jurul lui şi să rezolve probleme. Pe scurt, ar fi ratat şansă să îşi dezvolte creierul superior.

Şi mă grăbesc să adaug că, chiar dacă am ales Opţiunea #2, Scott şi cu mine tot ne doream să avem o discuţie despre comportamentul lui. În momentul în care fiul nostru era calm şi putea fi receptiv la ceea ce aveam să-i spunem, am discutat despre importanţa respectului faţă de ceilalţi şi a bunelor maniere într-un restaurant, chiar şi atunci când eşti nemulţumit.

Provocare reuşită, oportunitate sesizată, moment transformat. (Cel puţin, de data aceasta.)

Totul este să vezi oportunităţile.

Ca părinţi, încercăm să găsim tot felul de mijloace pentru a-i învăţa pe copiii noştri, pentru a le hrăni dezvoltarea. Şi e minunat să-i ducem la muzeu, la lecţii de pian, la observator, la un meci de baseball. Dar ne dorim de asemenea să acordăm atenţie bogăţiei de oportunităţi ce ne sunt date clipă de clipă şi să le transformăm în mod creativ. Pentru asta este nevoie – şi sunt multe momente când nu reusesc deloc – să ieşim de pe pilot automat  şi să ne uităm la fiecare clipă cu ochi noi. Nu este uşor nici chiar să ne imaginăm acest lucru, dar chiar şi aşa, când reuşim să ne dăm un pas înapoi şi să ne distanţăm de situaţia de faţă, atunci este momentul în care putem începe să transformăm. Şi de fapt, asta este tot ceea ce putem spera în calitate de părinţi.  Putem să încercăm din greu să rămânem deschişi la aceste momente – sute de momente, mici şi mari, pe parcurcusl unei zile – şi să le transformăm, şi să le permitem să ne transforme, pe noi şi pe copiii noştri.


Acest articol a fost preluat de pe site-ul Dr. Tina Payne Bryson (tinabryson.com) şi tradus cu acordul autoarei de Nora Neghină. Toate drepturile sunt rezervate.